Istorie

Secolul al VI-lea a adus convieţuirea cu slavii, de la care ne-au rămas multe denumiri comune şi toponimii. Dâmboviţa, apa cea mai importantă a capitalei, care străbate, pe cel mai lung traseu al ei Sectorul 6, îşi trage denumirea de la „dâmb” (stejar, în limba slavă), după pădurile de stejar ale câmpiei muntene. Investigaţiile arheologice au dezvăluit urme ale convieţuirii cu slavii pentru întreaga arie bucureşteană. La Crângaşi, s-a descoperit un bordei din veacurile VI-VII, de formă dreptunghiulară şi o săgeată din fier. La Ciurel, săpăturile au scos la iveală bordeie din secolurile VI-VIII. În toată perioada migraţiilor şi a coabitării româno-slave, legăturile comerciale cu provinciile romane din sudul Dunării şi mai târziu cu Imperiul Roman de Răsărit, n-au încetat să existe. Ca dovadă sunt monedele vechi romane şi bizantine găsite cu prilejul săpăturilor în multe aşezări bucureştene, printre care şi Ciurelul, unde s-au descoperit monede bizantine de bronz din secolul al XII-lea. Urmele aşezărilor din evul mediu timpuriu s-au găsit în toată zona bucureşteană, inclusiv la Ciurel, Giuleşti, Crângaşi. Vechea vatră a Bucureştiului a devenit, dintr-un sat mai mare, un târg înfloritor, prin avântul comerţului şi al meşteşugarilor. Mai târziu a căpătat importanţă strategică şi politică, devenind din secolul al XIII-lea cetate de apărare şi din secolul XV, reşedinţă de scaun. Denumirea de Bucureşti provine, conform tradiţiei populare, de la Bucur, întemeietorul legendar al aşezării de pe malul Dâmboviţei, şi care după unele surse ar fi fost cioban, negustor sau chiar boier. Primul document care atestă numele „Cetăţii Bucureşti” este un hrisov în limba slavă, emis la 20 septembrie 1459, de Vlad Ţepeş, care la rândul lui a consolidat şi extins fortificaţia pentru a fi mai puţin vulnerabilă la atacurile duşmanilor.

Turnul de apă din vechiul complex al Regiei de Tutun, care a supravieţuit bombardamentelor din timpul războiului. Istoria Bucureştiului a reţinut numele căpitanului Ghenciu, prin denumirea unei biserici şi a cartierului Ghencea, unde a înălţat un lăcaş în memoria părinţilor săi. O parte din materialele de construcţie au fost aduse de Ghenciu, pentru întărirea cu metereze a taberei lui Tudor, de la Cotroceni. Ghenciu a fost haiduc şi unul dintre luptătorii apropiaţi ai lui Tudor Vladimirescu, care va pieri împuşcat în vâltoarea reprimării revoluţiei de la 1821. Prezenţa râului Dâmboviţa a stimulat încă din cele mai vechi timpuri dezvoltarea morăritului. Atestate documentar încă din 1630, morile de apă de pe Dâmboviţa au fost înlocuite în timp cu morile cu abur. Incintele Fabricii de pâine, înfiinţate în anul 1877, la iniţiativa armatei, sub numele de „manutanţă”, care se afla lângă fosta cazarmă Sf. Gheorghe, de pe Calea Plevnei

Cea mai mare reuşită o vor avea Atelierele pentru manufactura de tutun Belvedere, înfiinţate pe terenul lui E. Grant în 1864. În acelaşi an, prin decretul lui Alexandru I. Cuza, se creează monopolul statului asupra tutunului, dar la 13 ianuarie 1868 statul renunţă la acest monopol, ceea ce înlesneşte manufacturii de tutun să lucreze ca societate privată, până în 1881, când statul revine la monopolul său. Iniţial, fabrica Belvedere a lui Grant, avea 4 maşini de făcut ţigări fără carton, 12 maşini de tăiat tutun şi 400 de lucrători. Tot în 1864, pe lângă fabrica de tutun se înfiinţează şi o fabrică de cârticele (foiţă de ţigară). Treptat, manufactura de tutun se extinde pe terenuri vândute din 1877 de Zoe Grant şi urmaşii săi, statului. Acesta va prelua definitiv întreprinderea inclusă în regia Monopolurilor Statului. O altă porţiune de teren de 8 hectare este vândută de familia Grant Societăţii pentru Locuinţe Ieftine. Între 1912-1918 această societate construieşte 200 de locuinţe ieftine, destinate personalului Regiei (RMS), formându-se astfel cartierul Belvedere. Între anii 1930-1940 se continuă şi se aduc îmbunătăţiri, iar după 1940 Manufactura de tutun Belvedere se va numi Fabrica de ţigarete Bucureşti. În urma bombardamentelor din 4 aprilie şi 9 mai 1944, care au devastat zona Gării de Nord, Fabrica de tutun, alte întreprinderi şi case din zonă, inclusiv Palatul Belvedere, au fost grav avariate, dar refăcute după terminarea războiului. Această ramură a economiei s-a dovedit foarte profitabilă şi s-a dezvoltat alături de primele întreprinderi industriale, precum Monitorul Oficial şi Imprimeria Naţională, Arsenalul Armatei, Moara Assan (1853), Întreprinderile Lemâtre (1864). Fabrica de ţigarete a fost înglobată Regiei Monopolului Statului între anii 1879-1929, iar apoi, Casei Autonome a Monopolurilor (1929-1952). Importanţa acestei întreprinderi care ocupa o suprafaţă apreciabilă din actualul Sector 6, a dat numele unui cartier, cel al Regiei, şi s-a răsfrânt şi asupra clădirilor componente (depozite, ateliere, fostul turn de apă), ce au supravieţuit bombardamentelor din timpul celui de-al doilea război, alcătuind astăzi adevărate mostre de patrimoniu tehnic.

Odată cu alegerea în 1888 a primarului Emanoil Protopopescu-Pake, aspectul oraşului se va îmbunătăţi. Acesta a realizat excepţionale îmbunătăţiri edilitare, a trasat noi artere de circulaţie, a executat lucrări de canalizare şi alimentare cu apă a oraşului, a introdus iluminatul electric, a extins reţeaua de tramvaie şi tramcare, a ridicat numeroase clădiri de importanţă arhitecturală şi funcţională deosebită. Printre realizările înregistrate în zona actualului Sector 6 enumerăm: începerea în 1888 a construcţiei Uzinei electrice de la Grozăveşti care va fi terminată în 1892, înfiinţarea Centralei hidraulice de la Grozăveşti (1889) care va îmbunătăţi sistemul de alimentare cu apă al Capitalei. În 1892, reşedinţa domnească de la Cotroceni, chioşcul construit de Alexandru Ipsilanti în 1780, precum şi o parte a zidului de incintă a mânăstirii sunt demolate pentru a se construi noul Palat. După primul război mondial s-a înfiinţat câte o primărie şi evident primar, pentru fiecare din cele 5 culori, coordonate atunci de Primarul General al Capitalei. După construirea în 1892 a uzinei electrice Grozăveşti, dincolo de Grădina Botanică, se dă în folosinţă prima linie de tramvai electrică (purtând numărul 14), pe Bulevardul Est-Vest, la data de 9 decembrie 1894. În cartierul Militari se ridică în 1895 fabrica de cărămidă a inginerului Nicolae Cuţaridi. La începutul secolului XX, extinderea cartierului dincolo de Gara de Nord, presupunea traversarea liniilor de cale ferată. În acest scop este montat podul metalic adus de pe linia Buzău-Mărăşeşti, care va prelua numele cartierului Grant. Anumite părţi din structura podului iniţial pot fi observate pe liniile de cale ferată. Acest pod a fost înlocuit după 1981 cu un pod modern din beton care dispune azi de patru benzi de circulaţie, inclusiv linii de tramvai. Pe podul Grant circulă linia de tramvai 41, care este prima linie de metrou uşor din Bucureşti. În forma actuală, podul uneşte Piaţa Crangaşi de Strada Turda. În primele decenii ale secolului XX, Bucureştiul capătă o înfăţişare modernă, europeană, atât prin construirea unor edificii somptuoase, în stilul arhitecturii academice, cât şi în privinţa afirmării şcolii de arhitectură românească. Se introduce iluminatul electric al clădirilor şi străzilor, se începe pavajul cu piatră cubică, se perfectează canalizarea Dâmboviţei şi se asigură aprovizionarea oraşului cu apă potabilă. În 1908, se înfiinţează Institutul pentru producerea serurilor şi vaccinurilor, care din 1921 va fi denumit Institutul Pasteur. Situat pe Calea Giuleşti nr 333, Institutul poartă numele marului savant francez Louis Pasteur, al cărui colaborator apropiat a fost doctorul Victor Babeş, reprezintă una dintre cele mai prestigioase instituţii de biologie din ţară. Din 1924, datorită cererii tot mai mari pentru produsele Institutului, acesta se extinde cu 12 pavilioane, situate în fosta comună Giuleşti, pe o suprafaţă de 68 hectare, puse la dispoziţie de Ministerul Agriculturii. În 1960 este ridicată clădirea actuală a Institutului. În perioada interbelică, actualul Sector 6 corespundea ca formă administrativă cu Sectorul Verde al Capitalei. Perioada interbelică a adus mari prefaceri oraşului, care devine astfel o adevărată metropolă europeană, valorificându-se cele mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii. După 1950, cand s-a adoptat împărtirea pe raioane, acest Sector includea raionul „16 februarie”, redenumit în 1965 „Gheorghe Gheorghiu-Dej” precum şi o parte din raionul „Lenin”, pentru ca în 1979, să se revină la numerotarea pe sectoare.

Pasajul Basarab, construcţie începută în 2006 şi finalizată în cursul anului 2011, asigură transferul a 60.000 de călători zilnic şi ajută la diminuarea traficul în Sectorul 6. Pasajul Basarab realizează legătura rutieră şi de tramvai între Bulevardul Nicolae Titulescu – Şoseaua Orhideelor – Podul Grozăveşti – Bulevardul Vasile Milea (pentru circulaţia tramvaielor) şi, respectiv, Şoseaua Grozăveşti, fiind complet astfel inelul principal de circulaţie al Capitalei, în partea de nord-vest. Proiectul cuprinde două traversări majore de obstacole: râul Dâmboviţa peste podul existent şi calea ferată, în zona Gării de Nord. Viaductul principal al pasajului are o lungime totală de 1.450 metri (din care 117 metri pod pe arce peste râul Dâmboviţa, respectiv 340 metri pasajul peste zona Gării de Nord), cu bretele de acces la pasaj de 1.126 metri lungime şi rampe de acces de 1.250 metri).